Mă atenţionaseră vecinele că am fost căutată cu o zi în urmă de un reprezentant al companiei de furnizare a energiei electrice şi că urma să îmi fie înlocuit contorul de curent electric.
Asemenea unui cetăţean cu spirit civic, am apelat de urgenţă numărul de telefon al celui care mă căutase. La capătul celălalt al conexiunii a răspuns un nene cu o voce vlaguită, parcă dându-şi ultimele suflări, care mi-a stabilit o oră de întâlnire pentru după-amiaza în curs, timp în care îi răspundea şi unei anumite persoane din preajmă: „ Gata, duduie, am izbutit! ”
Recunosc ca mi-a creat o oarecare îngrijorare termenul de „ duduie”, dar am aşteptat cuminţică sosirea bravului reprezentant al companiei locale de furnizare a curentului electric...
La ora cu pricina, în uşa apartamentului meu s-a prezentat un tânăr chipeş şi corpolent, cu o vărstă variind undeva între 130 si 160 de ani, cu un trup bine sculptat între doua rânduri de burţi, gata să-mi frângă inima, dar mai ales scaunul pe care urma să-l sacrific ca să se poate urca.
N-a fost nevoie, omul nostru îşi cunoştea greutatea corporală , aşa că mi-a cerut de prima dată 2 scaune, ca să fie sigur!
Apoi a urmat escaladarea. „ Duduie, ia vino colea să mă sprijin de umărul tău! Ai grijă să nu se crăcăneze scaunele, că acuş lunec pe gresie!Iac-aşa, un picior, acuma celălalt...”
Uf, am izbutit cu urcatul...să vedem cum o mai scoatem la capăt cu coborâtul. . Cât mă uitam eu siderată la ce meşterea moşul la şuruburi, deodată poc!! A închis toate siguranţele de la tablou şi ne-a lăsat pe întuneric... Din beznă, răsună o întrebare, cumva oportună având în vedere activitatea omului : „ Duduie, n-ai cumva o lanternă?”...( Bine că-mi zici acu’, zic să mă duc să cotrobăi după ea prin beznă....)..” N-am ! „ îi răspund, ca să fie mai simplu. „ Ei bine, lasă că o scoatem noi la capăt şi aşa..”
Şi îşi aprinde tătăiţa o lanternă de miner plasată în mijlocul frunţii, mai mult chioară decăt dătătoare de lumină, după care începe să tragă vârtos contorul din perete.
„ Nu iese, duduie, tre’ să scobim peretele!”.....” Tre să....ceee?”....” Tre să scobim peretele , cum vrei altfel să iasă?”...Păi nici nu vreau, nu vreau deloc! Vreau să stea acolo cuminte la locuşorul lui, în peretele meu întreg!...
„ Dă repede un cuţit cu zimţi, dă-l pe ăla de pâine! Tre’ să-l scotem noi cumva din perete, ce , e după el?...Si tre’ să-l băgăm în loc pe cel nou, care e mai mare, că n-au avut altul să-mi dea mai mic! N-aveau decât mari...”Vis. Acum Părintele Contoarelor scobeşte în perete cu cuţitul meu de bucătărie, timp în care mă întreabă periodic „ Duduie, nu se crăcănează? Nu fug scaunele?”...Nu, scaunele nu se crăcănează, dar te-aş crăcăna eu pe tine cu cuţitul ala cu zimţi, ca să scap de la anaghie peretele meu frumos care capătă broderii nebănuite...E întuneric, oricum nu ne vede nimeni!Ce zici?..
Happy end. Contor nou montat, mai mare decât ăla vechi , că n-au avut altul să-mi dea. Bonusuri: Perete cu broderii noi, ca să nu le zic găuri, cuţit cu zimţi, dar mai mult fără, şi, mai presus de toate, tătăiţă salvat de furia scaunelor care se crăcănează, dar mai cu seamă de furia mea...
Asemenea unui cetăţean cu spirit civic, am apelat de urgenţă numărul de telefon al celui care mă căutase. La capătul celălalt al conexiunii a răspuns un nene cu o voce vlaguită, parcă dându-şi ultimele suflări, care mi-a stabilit o oră de întâlnire pentru după-amiaza în curs, timp în care îi răspundea şi unei anumite persoane din preajmă: „ Gata, duduie, am izbutit! ”
Recunosc ca mi-a creat o oarecare îngrijorare termenul de „ duduie”, dar am aşteptat cuminţică sosirea bravului reprezentant al companiei locale de furnizare a curentului electric...
La ora cu pricina, în uşa apartamentului meu s-a prezentat un tânăr chipeş şi corpolent, cu o vărstă variind undeva între 130 si 160 de ani, cu un trup bine sculptat între doua rânduri de burţi, gata să-mi frângă inima, dar mai ales scaunul pe care urma să-l sacrific ca să se poate urca.
N-a fost nevoie, omul nostru îşi cunoştea greutatea corporală , aşa că mi-a cerut de prima dată 2 scaune, ca să fie sigur!
Apoi a urmat escaladarea. „ Duduie, ia vino colea să mă sprijin de umărul tău! Ai grijă să nu se crăcăneze scaunele, că acuş lunec pe gresie!Iac-aşa, un picior, acuma celălalt...”
Uf, am izbutit cu urcatul...să vedem cum o mai scoatem la capăt cu coborâtul. . Cât mă uitam eu siderată la ce meşterea moşul la şuruburi, deodată poc!! A închis toate siguranţele de la tablou şi ne-a lăsat pe întuneric... Din beznă, răsună o întrebare, cumva oportună având în vedere activitatea omului : „ Duduie, n-ai cumva o lanternă?”...( Bine că-mi zici acu’, zic să mă duc să cotrobăi după ea prin beznă....)..” N-am ! „ îi răspund, ca să fie mai simplu. „ Ei bine, lasă că o scoatem noi la capăt şi aşa..”
Şi îşi aprinde tătăiţa o lanternă de miner plasată în mijlocul frunţii, mai mult chioară decăt dătătoare de lumină, după care începe să tragă vârtos contorul din perete.
„ Nu iese, duduie, tre’ să scobim peretele!”.....” Tre să....ceee?”....” Tre să scobim peretele , cum vrei altfel să iasă?”...Păi nici nu vreau, nu vreau deloc! Vreau să stea acolo cuminte la locuşorul lui, în peretele meu întreg!...
„ Dă repede un cuţit cu zimţi, dă-l pe ăla de pâine! Tre’ să-l scotem noi cumva din perete, ce , e după el?...Si tre’ să-l băgăm în loc pe cel nou, care e mai mare, că n-au avut altul să-mi dea mai mic! N-aveau decât mari...”Vis. Acum Părintele Contoarelor scobeşte în perete cu cuţitul meu de bucătărie, timp în care mă întreabă periodic „ Duduie, nu se crăcănează? Nu fug scaunele?”...Nu, scaunele nu se crăcănează, dar te-aş crăcăna eu pe tine cu cuţitul ala cu zimţi, ca să scap de la anaghie peretele meu frumos care capătă broderii nebănuite...E întuneric, oricum nu ne vede nimeni!Ce zici?..
Happy end. Contor nou montat, mai mare decât ăla vechi , că n-au avut altul să-mi dea. Bonusuri: Perete cu broderii noi, ca să nu le zic găuri, cuţit cu zimţi, dar mai mult fără, şi, mai presus de toate, tătăiţă salvat de furia scaunelor care se crăcănează, dar mai cu seamă de furia mea...
